Cât de mult doare să țin în mâna mea o floare și să o privesc exact așa cum e ea. Asta simt când îmi țin copilul în brațe, puiul mult dorit și visat, și-mi dau seama cât de greu va fi să îl păstrez așa cum e el adus pe lume. Să nu-l schimb, să nu-l îndoi. Să păstrez aceleași petale, aceeași culoare, același parfum.
Pentru că tare greu e să nu pui gândul tău în povestea lui. Să nu vezi floarea ta într-un buchet anume, să nu-i pui apa de care crezi tu că are mai multă nevoie și să-i faci ce crezi tu că trebuie făcut ca să crească. Iar asta, oricât ne-am spune că nu înseamnă nimic, înseamnă totul. Îndată ce apare proiecția noastră peste imaginea lui, devine altul. Când ne facem în cap o poveste despre cine vrem să fie, ce vrem să facă, cum să se descurce, vom începe să lucrăm la ea și o vom pune în aplicare. Iar povestea asta nu e povestea lui, e a mea. El îmi va șopti cu vorbe subtile care e povestea lui, iar mie îmi vor trebui urechi magice să aud ce mi se spune. Va trebui uneori să închid ochii și să mă las purtată de vocea lui. Iar asta cere multă determinare și deschidere: să ascult, să renunț la proiecția mea, pentru a permite eului autentic să crească. Pentru a-i permite lui să FIE.
Dacă am închide ochii mai des și i-am lăsa să ne conducă, am ajunge exact unde trebuie să ajungă el, împreună, și ne-am putea bucura de cât de liberi ne simțim, nu doar el, ci și ritmul și relația.
Autentic e un cuvânt așa mare. Ni-l dorim pentru noi, pentru ei. Și vor ajunge și acolo, oricât de multe vom pune peste ei din ale noastre, vor învăța să le dea jos și să le reașeze. Vor găsi resursele să se descopere, să se vadă unici și buni și sperăm ca, atunci când se vor găsi pe ei înșiși cu adevărat și se vor bucura, să păstreze totuși și un voal ușor, străveziu, de la noi.
